Arhivă categorie De principiu

Să ne pictăm propria bucată de tablou

Îmi imaginez alegerile ca o activitate în comun, la care avem dreptul să participăm, fiecare având în mână un penel. Cu acesta contribuim la pictarea unui mare tablou, având fiecare propriul său petec de alb pe care-l poate acoperi cum crede mai bine. Acest tablou, că ne place cum arată sau nu,  îl vom avea pe perete patru ani de-acum încolo. Mai demult, vizitând cu un bun și mai înțelept prieten o colecție de pictură, îmi spunea fără a se apropia de tablouri, care dintre pictori au școală și care nu. Cum au arătat „creațiile” electorale în ultimii douăzeci și mai bine de ani, cum au fost făcute și câtă școală au conținut, știm. Aproape jumătate din pânză a rămas întotdeauna goală. Au lipsit din ea școlile, spitalele, autostrăzile. Am avut în schimb coloane oficiale, cozi, defrișări, incendii.
Avem ce ne trebuie. Să ne pictăm partea noastră!

Generozitatea este o virtute

Poate că un motiv al absenteismului este indiferența. Știu mulți oameni cărora le merge bine și nu par a fi afectați de cine și cum conduce țara. Adică, aparent, n-au nicio treabă cu ce se întâmplă în România. În cazul în care lucrurile s-ar strica, în câteva zile și-ar găsi un loc undeva în lume de unde să-și vadă mai departe de ale lor.
Cu toate acestea, în drumul până aici, au întâlnit oameni dragi care au însemnat pentru ei ceva, cândva. Votând ar putea da o mână de ajutor celor pentru care viitorul aici contează, prietenului sau colegului de bancă din copilărie care se zbate să supraviețuiască dintr-o mică afacere fiind sufocat de agenții statului, învățătoarei despre care ai auzit că își trăiește bătrânețea într-o sărăcie lucie, primei iubiri care nu te va suna să te întrebe dacă știi un doctor bun pentru copilul lui sau al ei.
Un vot e mai ieftin decât o donație prin sms dar valorează de un milion de ori mai mult.

Candidații și modul în care sunt aleși sunt două lucruri diferite

Un alt motiv, s-ar putea spune întemeiat al absenței de la vot, este dezamăgirea. Când investești încredere într-o persoană, într-o formațiune politică, într-un program și constați că viitorul este diferit de cel pe care ți l-ai imaginat, este firesc să fii nemulțumit și să le retragi încrederea. Dar de aici până la a condamna sistemul democratic este o distanță mare. Cum se mai spune, nu strica pianul pentru că nu-ți place cum cântă pianistul. Absenteismul, sub orice motiv, este un vot favorabil sistemelor alternative democrației, printre care se numără dictatura, anarhismul, comunismul, islamismul.
Chiar și când nu votezi, votezi.

Dacă măcar o persoană nehotărâtă, la care ajung aceste rânduri, va decide să meargă la vot înseamnă că a meritat să petrec o parte din această frumoasă duminică de iarnă scriind.

La cred avem o polaritate distinctă cert – incert, la știu intrăm într-o junglă de sensuri. De aceea voi alege ce se vede ușor.

Eu știu – a deține informații. Informație se trage din latineștile in și  forma, adică a pune într-o formă unele date. Ca și cum ai potrivi niște litere ca să dea un cuvânt. Ai datele, ai informația. Ai informația, știi! Dar ca și în cazul literelor, datele pot fi aranjate în fel și chip. Cu cât mai multe, cu atât mai complicată anagrama. În acest caz se alege aranjarea cea mai apropiată ca înțeles de un tipar preexistent față de care dacă nu se potrivește perfect, măcar se apropie. Poate unora dintre date nu li se găsește un loc potrivit în tipar și atunci din viteză, comoditate sau altceva ce ține de natura umană, se renunță la ele, informația fiind în acest caz mai debilă. “Eu știu că” s-ar putea astfel traduce prin “Eu am ales niște date pe care le-am aranjat într-un mod care mă aranjează”, subiectivitatea ieșind astfel la iveală.

Știutul se transferă altora sub forma informațiilor sau a înțelegerilor, care sunt interpretări ale informațiilor, în unele cazuri primitorul nearătând atenție datelor ci împachetării lor. “Asta o știu de la tata.”, “Au spus aseară la televizor” sau emancipatul “Am citit!” Cine știe însă ce s-o fi ascunzând înăuntru. În alte cazuri știutul cuiva este întâmpinat cu suspiciune, când sursa nu se bucură de credibilitate ori relația nu are istoric sau când ideile sunt dubioase. “De unde știi?” Când suspiciunea pornește de la neîncredere, transferul e greu, uneori imposibil în lipsa unor tehnici de influențare. De la caz la caz ori se trece la percheziția la sânge a datelor după care știutul  intră într-o perioadă de probă ori sunt verificate doar unele detalii și dacă se potrivesc, știutul e asimilat.

Valoarea informației este dată de măsura în care poate produce modificări în comportamentul celorlalți. În fața unui transfer de informație, un bun exemplu în acest caz fiind mass media, e bine să arunci un ochi la ce e înăuntrul informațiilor, din punctul de vedere al coerenței, relevanței, contextului, sensului, intenției etc, altminteri te poți trezi cu un colet capcană.

După dicționarele limbii române verbul “a crede”, ca multe alte verbe, este polisemantic.

Nu privesc pe furiș la pâinea lingviștilor ci vreau doar să semnalez una dintre înfățișările acestui verb și efectele pe care le produce.

Sensul principal al verbului, după dicționar, este de a fi convins de adevărul unui lucru. Un sens secundar este acela de a presupune, a bănui. Așadar a fi convins și a bănui cântă pentru mintea omului aceeași melodie. Între ele este totuși o diferență diametrală, un sens vorbește despre certitudine iar celălalt despre opusul ei.

Să privim lucrurile din locul unui receptor. Să presupunem că acesta primește următorul mesaj, “Eu cred că Cutare minte.” care dintre cele două înțelesuri este cel mai probabil să fie ales ca variantă de lucru ulterioară la decodarea lui cred, cel de convingere sau cel de bănuială? Îndrăznesc să presupun că primul sens. Ce este mai probabil să fi fost în mintea emițătorului? Bănuiala că Cutare minte. Iată cum în acest context  a crede capătă funcționalitate manipulativă.

Este interesant ce se întâmplă atunci când emițătorul și receptorul sunt în aceeași cutie craniană atunci când verbul este folosit în dialogul interior. Spre exemplu, apelezi telefonic o persoană de la care, din experiență, te aștepți să răspundă și este important să ai o discuție chiar acum. De data asta nu răspunde. Mai încerci de câteva ori și rezultatul este același. Imediat, cred este pus la treabă. Cred că… nu are telefonul, nu vrea să-mi răspundă, este indolent ș.a.m.d. Aici apare capcana. Pe care dintre sensuri este cel mai probabil să-l aleagă mintea ca variantă de lucru, certitudinea sau bănuiala? Practica drobului de sare ne arată că pe primul, realitatea însă ne demonstrează că sunt mai rare situațiile în care este și varianta potrivită. Însă efectele sunt neplăcute, iritare, neliniște, teamă, nesiguranță. Din același motiv al confuziei semantice efectele pot fi și puțin mai îndepărtate. Cred că va fi frumos la sfârșit de săptămână de aceea vom pleca la munte. Cu vremea nu știi niciodată cum e, așa că dacă crezutul este contrazis de realitate, te alegi cu o dezamăgire sănătoasă și o pereche de buze umflate.

Cred că concluziile le veți trage singuri și presupun că nu v-am plictisit.

În 1996 am venit să lucrez ca cercetător științific în București. Cu puține excepții, până atunci nu prea fusesem dus de-acasă, în sensul bun al expresiei. Întâlnirea mea cu Bucureștiul a fost rugoasă și voi scrie odată despre asta.

Una dintre amintirile marcante dar și cu o anumită greutate teoretică s-a petrecut într-un vagon de tramvai. Într-o zi mă întorceam de la birou cu unul dintre acele frumoase tramvaie cehoslovace pe care le mai poți vedea și astăzi circulând ca noi prin Praga.  Îmi găsisem un loc în spate. Îmi placea să mă uit pe geamul de dinapoi cum după o zi lumea rămâne în urmă ca și cum aș fi mers cu o trăsură a timpului trasă de niște cai obosiți. O plăcută metamorfoză a spațiului în timp. Deodată în spatele meu am auzit niște răsuflături mai apăsate și o voce oțărâtă îmi întrerupse călătoria temporală. Stai așaaa…! Unde vrei să te mai duci? Întorcându-mă am înțeles iute scena care se juca lângă mine. O binecunoscută haită de controlori încolțise un flăcăuaș blond, de vreo douăzeci de ani, cu pielea albă și părul vâlvoi. Hăitașii, cu privirile superioare și reci, păreau a fi dus la capăt una dintre rutinele care le dădeau zi de zi sensul ființei. Tânărul nu era în largul lui, în nici un caz după felul în care le evita privirile. De ce fugi!? Ai bilet? zise hăitașul mai răsărit. Reflexul meu anticipativ formulă instantaneu în minte, în locul băiatului, sunetele monosilabice pe care acesta urma să le emită în secunda următoare. Nu. Văzând totuși că secunda trece și debutul nu pare să fie consonantic am devenit mai atent iar ce-a urmat mi-a răsplătit mai mult decât meritat efortul. Ăăă… nu prea am… Am pufnit în râs! Genial! Unei întrebări ermetice, omul încerca să-i dea un cep. Firesc că unui asemenea răspuns i-a urmat și o replică la același nivel intelectual. Ce-i aia nu prea am!? întrebă șeful uitându-se tâmp la ceilalți membri ai țarcului. Adică, nu prea am, își reafirmă suspectul condiția. Nu știu cum s-a încheiat povestea pentru că-mi venise debarcarea dar am plecat amuzat de dialogul la care fusesem de față.

“Nu prea” este transpunerea în limbaj a unui model de gândire și comportament, unul bazat pe aproximare. Spre exemplu,

–      La cât ajungi acasă?

–      Cam pe la șapte. Cu alte cuvinte îți dau o oră, cam pe-acolo, și te privește cât de mult crezi sau nu în ea.

Modelul acesta are ajunsurile și neajunsurile lui. Mai mult neajunsuri. Dintre puținele lui părți bune una ar fi că dă beneficiarului o coajă subțire de speranță asupra unei finalități. Dar în același timp, o persoană mai naivă ar putea, în baza unor cam, nu prea, aproximativ, în jur de, să-și facă mai departe socoteli de-a binelea. Și cum de obicei știm ce se întâmplă cu socoteala de-acasă și cu cea din târg e foarte probabil ca diferența dintre ele să ducă la iritare, nervi, frustrare sau alte simțiri înrudite. Cu timpul, fiindcă oamenii învață cine ești și ce ești, vor apărea surprize de la cei din jur. De ce ar mai crede cineva ce spui? De ce ți-ar mai da scadențe pe bune și nu unele prudente. Așadar, mai bine altceva.

Când ești în postura celui care primește, este mai gustos să știi ceva precis, concret, măsurabil. Când de exemplu cumperi un serviciu, ce-ai vrea să auzi de la furnizor, că va ieși cam așa sau că va ieși așa? Sigur că pot fi excepții dar depinde cât de mare este marja lui cam sau cât de predictibil ești ca să-ți permiți  și piruete (idiosyncrasy credit tratat de Edwin Hollander ). Mai degrabă îți surâde ideea unui contract decât cea a unei aproximări, acesta fiind cel de-al doilea model de comportament. Modelul contractual impune lipsa echivocului atât din propunere cât și din livrare. Dacă nu cumva chiar mai mult, cum zic oamenii din servicii, under-promise and over-deliver. Ți-am promis că-ți dau la cinci și sunt la tine la patru și jumătate.

Este vizibilă cu ochiul liber tentația standardului dublu sau a incongruenței dintre așteptări și obligații, dar nici nu este funcțională pe termen lung și nici nu face bine vreunei părți. Este o situație de tip “ia mai mult, dă mai puțin”.

Acest al doilea model, cel contractual, se poate exprima în toate tipurile de relații. În cele profesionale este chiar normativ ceea ce aparent ar trebui să pună ordine în lucruri dar asta nu-l face ca, la mica înțelegere, să nu fie grosolan de mult încălcat. Te las să faci o greșeală ca să am și eu dreptul la două. În relațiile personale este singura opțiune câștigătoare pe termen lung însă și aici este dezarmant de mult ignorat.

A fi o persoană contractuală este o libertate asumabilă, poate nu întotdeauna ușor de dus sau de păstrat, dar care îți croiește o haină elegantă, confortabilă și admirată.