Se poate face o comparație între relația managerilor cu subalternii și relația părinților cu copiii.
Ca și copiii, membrii unei organizații au perioade de dezvoltare cu caracteristici specifice.
Pentru un angajat al unei companii:
- Copilăria – etapa în care acumulează informații, înțelege cum funcționează lucrurile și își formează profilul cultural sub influența familiei adică a managerilor și a colegilor. Există un cei „șapte” ani de-acasă și la serviciu.
- Pubertatea – este perioada de definire a unui stil personal și de poziționare în raport cu cei din jur pe care aceștia îl remarcă, aducându-l mai mult sau mai puțin inspirat în discuție. „Ia uite, ai căpătat glas!?”
- Adolescența – este caracterizată de tendința spre independență, căutarea unui dialog de la egal la egal cu adulții, cu cei mai vechi și mai experimentați. Și cum se întâmplă în unele familii, apar conflictele cu părinții. „Hopa! Mă înveți TU pe mine!? Când o să ai anii mei de experiență, atunci mai vorbim!” sau forma elevată „Fă-mă să înțeleg, cum crezi tu că va merge?”
- Maturitatea – este perioada în care vin rezultatele efortului investit. Este perioada de performanță, de încredere, de recunoaștere, de recompense. Și poate uneori de aroganță. Câteodată, planificat sau nu, în această etapă apar copiii (o echipă în subordine), ori ca o evoluție a unui plan de carieră sau a unei promovări neașteptate.
Rezultatele la maturitate sunt, printre altele, consecința felului în care copilul a (fost) crescut. Parenting pentru manageri nu apare în oferta firmelor de training. Sunt programe cu alte denumiri care îi învață pe manageri să conducă echipe dar de multe ori concepute într-o manieră mai mult utilitară decât naturală. Mai mult despre ce/cum decât despre cine/pe cine.
Întrebare, atât pentru părinți cât și pentru manageri: „În interesul cui este bine să îi crești, al tău sau al lor?” Ar fi frumos ca și unii și alții să aibă același răspuns.
