Arhivă lunară 21 octombrie, 2012

Când te străduiești să eșuezi și reușești, ai eșuat sau ai reușit? (George Carlin)

M-a amuzat întrebarea. Ăsta era probabil și scopul, dat fiind autorul ei. De aceea am pus-o la începutul rândurilor despre rezultate.

Rezultatele îți spun cuvinte. Ușoare sau grele. Și când le ai și când nu le ai. În primul caz te îndeamnă să continui, în cel de-al doilea să fii mai cu grijă în ceea ce le privește. Primul caz este cel mai râvnit dar asta nu înseamnă că se întâmplă oricând și oricui. La cursul Time Manager am avut prilejul să aflu de la participanți multe motive care duc la eșec în drumul către un scop. Voi prezenta câteva dintre cele care mi s-au părut mai interesante.

1. Pierderea chefului pe parcurs. Cazul extrem este să te apuci de ceva fără niciun fel de chef. Că așa vor alții. Chiar și când acesta există în doze rezonabile, de la bun început, se întâmplă des să nu fie de ajuns pentru a-l ține “în viață” pe făptuitor până la capăt. Pentru a evita o situație ca aceasta este recomandată audierea răspunsului la întrebarea “De ce vreau, ce vreau?” Dacă este cu elan și înflăcărare nu sunt riscuri mari. Dacă este din burtă sau deloc, riscul este major.
2. Datul de greu. Chef există dar efortul este mai mare decât confortul. Adică începe să doară de la un moment dat. Cu o planificare bună și cu alegerea unor momente potrivite din zi, cum ar fi dimineața, pentru a mai pune o cărămidă, riscul poate fi diminuat.
3. Confuzie în ceea ce privește rezultatul. Această confuzie poate fi atât cantitativă cât și calitativă. Oamenii se trezesc pe traseu că ceea ce este pe cale să obțină nu e chiar ce le-ar plăcea. Atunci pot apărea, dezgustul, teama, apatia etc. Un pic de meditație, înainte de a zice Start, este recomandată. Cum va fi? Cum mă voi descurca? Care-s părțile care totuși nu-mi plac? (Astea sunt de multe ori băgate sub preș) Cum să arate? Pe unde aș vrea să fie? Cât de mare? Etc.
4. Amânarea stabilirii unui termen. În situația asta oamenii știu foarte bine ce au de făcut și nu le lipsește nimic din cele reclamate mai sus însă amână startul fiindcă nu-și fixează finalul. Întrebarea mai potrivită este de ce nu-și stabilesc un termen? Din varii motive care pot începe cu planificarea superficială și terminând cu interesul scăzut.
5. Ideile fixe. “Degeaba aș spera fiindcă niciodată nu mi-a ieșit. Totdeauna apare câte ceva care îmi încurcă planurile. Deci, las’așa…” Mi s-a părut de departe cazul cel mai greu de tratat. Când omul are idei, le are! Nu-l înveți pentru că-i pățit. Din punctul ăsta întoarcerea este dificilă de unul singur pentru că este de multe ori rezultatul unor istorii trăite și nu a unor povești. Copiii ar trebui educați cum să se ferească de așa ceva la fel de mult ca de droguri.

Dintr-un ochi se vede că toate cele mai sus enumerate sunt din lumea interioară a individului, așadar – cum am aflat dintr-o minunată conferință a lui H.R Patapievici – ar trebui tratate tot acolo, în interior.

În episodul al patrulea voi continua cu unele dintre capcanele dialogului interior, în completarea ideilor de mai sus, de la lume adunate și-napoi la lume date.

Acum că am dat coaja la o parte, să aruncăm o privire și înăuntru.

Fiecare dintre noi avem, în afară de figura binecunoscută cu care ne întâlnim în fiecare dimineață în oglinda de la baie și un alt portret, să-l numim emoțional. Cu puțină pricepere, pentru ambele este suficientă o singură oglindă, cea obișnuită. Ca și cel fizic, după cum vedem odată cu trecerea timpului, și cel emoțional ar putea suferi schimbări de “fizionomie”, însă nu doar în bine, cum cu ușurință ne-am putea gândi, ci și înspre rău. Cu alte cuvinte oamenii pot deveni mai frumoși sau mai urâți din punct de vedere emoțional. Spre exemplu când cineva trăiește un moment dificil, cei apropiați observă că acel cineva s-a schimbat. Nu mai este cum sau ce era înainte. A devenit ba mai tăcut, ba mai certăreț, ba mai plângăcios, ba mai nu știu cum, dar în orice caz transmițând ceva neplăcut. Același efect îl poate avea nu neapărat un eveniment marcant ci și o picătură chinezească pe care s-o simți zilnic prelingându-ți-se pe suflet, fie la serviciu sau în afara lui. Drumul lung până la birou, rutina, malițiozitatea celor din jur, perspectivele neclare și multe, multe altele îi pot face pe oameni ca încetul cu încetul să nu mai fie ca înainte.

Efectul de această dată este mai puțin evident de azi pe mâine. Schimbările sunt mici, de aceea de multe ori sunt tolerate și scuzate de către ceilalți, dar după o vreme valoarea lor cumulativă devine vizibilă.

Așa putem ajunge față în față cu persoane care simt că nu mai fac față mediului, provocărilor și în consecință își dezvoltă mecanisme de apărare împotriva lor. Dar mediul suntem și noi așa că nu-i de mirare de ce ajungem de multe ori să “beneficiem” de pe urma acestor mecanisme. Fundamental, după cum se vede, este o problemă de percepție. Este despre ce simți. Ce crezi despre tine? De ce te crezi în stare și de ce nu?

Ar fi două întrebări: ce anume contribuie la formarea părerii despre sine, bună sau proastă și ce putem face în privința asta?

Înainte de 1989 pentru admiterea la Facultatea de Medicină ajungeau să se înscrie chiar și douăzeci de candidați pentru un singur loc. Dintre ei, unul reușea la facultate, cum se spunea pe vremea aceea, nouăsprezece aveau treabă. Destul de mulți dintre cei picați mai încercau o dată, însă dacă nici a doua oară n-aveau norocul să vadă linia sub ei, de obicei se orientau către alte distracții. Cu ce gust rămâi după un număr repetat de eșecuri? Risc să cred că neplăcut. Putem privi însă și invers. Ce tonus ai după un număr repetat de realizări? Aș spune că unul suficient de bun ca să te îndemne să continui.

Rezultatele așadar pot fi un modelator al părerii despre sine în funcție de calitatea lor.

După un studiu al US National Science Foundation mintea unui om produce într-o zi până la 50.000 de gânduri. Dintre acestea cea mai mare parte sunt pur și simplu fără sens, regrete asupra a ceea ce s-a întâmplat, a ceea ce ar fi fost bine să se întâmple, îngrijorări asupra viitorului, fantezie, ficțiune ș.a.m.d. O altă estimare arată că 80-90% dintre gândurile dintr-o zi sunt negative. Și cum spunea cineva, gândurile devin cuvinte, cuvintele acțiuni, acțiunile obișnuințe, obișnuințele caracter iar caracterul destin. Dialogul interior, acest exercițiu cotidian care poate fi plin de capcane, are la rândul lui o contribuție consistentă la formarea părerii despre propria persoană.

Săptămâna asta am fost la un spectacol de operă, Elixirul dragostei, la Metropolitan Opera House. În actul al doilea tenorul, Matthew Polenzani, a interpretat o arie celebră și în același timp foarte așteptată de public, Una furtiva lagrima. Nu că nu ar fi fost liniște în sală până la acel moment însă atunci, în afară de voce și orchestră, nu se mai auzea nici o suflare. În momentul în care ultima notă s-a stins, sala a izbucnit în aplauze și aclamații frenetice. Cu un public greu, poate că nu chiar ca cel de la Scala, o asemenea manifestare de entuziasm nu lasă rece nici măcar o santinelă de la Buckingham. Lucru care s-a văzut în voioșia lipsită de precauție cu care a continuat Polenzani. Examenul era trecut. Îmi imaginez că a avut o seară plăcută după spectacol și că probabil că nu-și va anunța săptămâna viitoare demisia din spectacolul de la Met. Ceea ce spun alții despre noi cântărește uneori greu în balanța stimei de sine iar pe de altă parte nevoia de atenție este vitală.

Fiecare dintre cele trei lucruri de mai sus cer o mică detaliere de aceea voi continua serialul omului in-adecvat.