Omul contractual

deCiprian Teleman

Omul contractual

În 1996 am venit să lucrez ca cercetător științific în București. Cu puține excepții, până atunci nu prea fusesem dus de-acasă, în sensul bun al expresiei. Întâlnirea mea cu Bucureștiul a fost rugoasă și voi scrie odată despre asta.

Una dintre amintirile marcante dar și cu o anumită greutate teoretică s-a petrecut într-un vagon de tramvai. Într-o zi mă întorceam de la birou cu unul dintre acele frumoase tramvaie cehoslovace pe care le mai poți vedea și astăzi circulând ca noi prin Praga.  Îmi găsisem un loc în spate. Îmi placea să mă uit pe geamul de dinapoi cum după o zi lumea rămâne în urmă ca și cum aș fi mers cu o trăsură a timpului trasă de niște cai obosiți. O plăcută metamorfoză a spațiului în timp. Deodată în spatele meu am auzit niște răsuflături mai apăsate și o voce oțărâtă îmi întrerupse călătoria temporală. Stai așaaa…! Unde vrei să te mai duci? Întorcându-mă am înțeles iute scena care se juca lângă mine. O binecunoscută haită de controlori încolțise un flăcăuaș blond, de vreo douăzeci de ani, cu pielea albă și părul vâlvoi. Hăitașii, cu privirile superioare și reci, păreau a fi dus la capăt una dintre rutinele care le dădeau zi de zi sensul ființei. Tânărul nu era în largul lui, în nici un caz după felul în care le evita privirile. De ce fugi!? Ai bilet? zise hăitașul mai răsărit. Reflexul meu anticipativ formulă instantaneu în minte, în locul băiatului, sunetele monosilabice pe care acesta urma să le emită în secunda următoare. Nu. Văzând totuși că secunda trece și debutul nu pare să fie consonantic am devenit mai atent iar ce-a urmat mi-a răsplătit mai mult decât meritat efortul. Ăăă… nu prea am… Am pufnit în râs! Genial! Unei întrebări ermetice, omul încerca să-i dea un cep. Firesc că unui asemenea răspuns i-a urmat și o replică la același nivel intelectual. Ce-i aia nu prea am!? întrebă șeful uitându-se tâmp la ceilalți membri ai țarcului. Adică, nu prea am, își reafirmă suspectul condiția. Nu știu cum s-a încheiat povestea pentru că-mi venise debarcarea dar am plecat amuzat de dialogul la care fusesem de față.

“Nu prea” este transpunerea în limbaj a unui model de gândire și comportament, unul bazat pe aproximare. Spre exemplu,

–      La cât ajungi acasă?

–      Cam pe la șapte. Cu alte cuvinte îți dau o oră, cam pe-acolo, și te privește cât de mult crezi sau nu în ea.

Modelul acesta are ajunsurile și neajunsurile lui. Mai mult neajunsuri. Dintre puținele lui părți bune una ar fi că dă beneficiarului o coajă subțire de speranță asupra unei finalități. Dar în același timp, o persoană mai naivă ar putea, în baza unor cam, nu prea, aproximativ, în jur de, să-și facă mai departe socoteli de-a binelea. Și cum de obicei știm ce se întâmplă cu socoteala de-acasă și cu cea din târg e foarte probabil ca diferența dintre ele să ducă la iritare, nervi, frustrare sau alte simțiri înrudite. Cu timpul, fiindcă oamenii învață cine ești și ce ești, vor apărea surprize de la cei din jur. De ce ar mai crede cineva ce spui? De ce ți-ar mai da scadențe pe bune și nu unele prudente. Așadar, mai bine altceva.

Când ești în postura celui care primește, este mai gustos să știi ceva precis, concret, măsurabil. Când de exemplu cumperi un serviciu, ce-ai vrea să auzi de la furnizor, că va ieși cam așa sau că va ieși așa? Sigur că pot fi excepții dar depinde cât de mare este marja lui cam sau cât de predictibil ești ca să-ți permiți  și piruete (idiosyncrasy credit tratat de Edwin Hollander ). Mai degrabă îți surâde ideea unui contract decât cea a unei aproximări, acesta fiind cel de-al doilea model de comportament. Modelul contractual impune lipsa echivocului atât din propunere cât și din livrare. Dacă nu cumva chiar mai mult, cum zic oamenii din servicii, under-promise and over-deliver. Ți-am promis că-ți dau la cinci și sunt la tine la patru și jumătate.

Este vizibilă cu ochiul liber tentația standardului dublu sau a incongruenței dintre așteptări și obligații, dar nici nu este funcțională pe termen lung și nici nu face bine vreunei părți. Este o situație de tip “ia mai mult, dă mai puțin”.

Acest al doilea model, cel contractual, se poate exprima în toate tipurile de relații. În cele profesionale este chiar normativ ceea ce aparent ar trebui să pună ordine în lucruri dar asta nu-l face ca, la mica înțelegere, să nu fie grosolan de mult încălcat. Te las să faci o greșeală ca să am și eu dreptul la două. În relațiile personale este singura opțiune câștigătoare pe termen lung însă și aici este dezarmant de mult ignorat.

 

A fi o persoană contractuală este o libertate asumabilă, poate nu întotdeauna ușor de dus sau de păstrat, dar care îți croiește o haină elegantă, confortabilă și admirată.

Despre autor

Ciprian Teleman administrator

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: