Arhivă lunară 27 septembrie, 2012

Loser-ul (I)

Loser  se traduce în română prin luzăr. Lăsăm un pic dicționarul la o parte ca să putem discuta pe șleau.

Luzărul este o formă de viață. De multe ori acest lucru nu este un beneficiu pentru cei care-i sunt pe-aproape. El poate fi întâlnit oriunde, acasă, la birou, la ghișeu, la recepție, la restaurant, la cabinet, la cancelarie, la televizor, la coadă, la minister, uneori la palat, în față, în spate ș.a.m.d.

Identificarea lui este mai dificilă vizual, îmbrăcămintea pe care o poartă fiind adeseori obișnuită. Doar unele persoane cu experiență  pot distinge anumite trăsături faciale distincte ale speciei. Însă mai facilă este identificarea acustică. Și aici experiența uneori trebuie să-și spună cuvântul.

Un caz. Într-o dimineață frumoasă de toamnă, fiind ultima zi a unui curs pe care-l țineam la un hotel de la munte, m-am grăbit ca înainte de a merge la micul dejun să-mi strâng catrafusele din cameră și să predau cheia la recepție.

În unele hoteluri din România, pentru a se marca despărțirea călduroasă de un client care ți-a trecut pragul se practică acel exit interview care urmărește în primul rând să descopere situația stocurilor din frigiderul din cameră, atunci când acesta există.

Fiind cam șapte și jumătate mi-am dat seama că nimerisem cam în momentul în care creierul domnișoarei de la recepție strângea date despre realitatea unei noi zile pe care o constatase printre pleoapele crăpate.

–       Bună dimineața! spusei zâmbind. Pleoapele avură o mică sforțare în timp ce colțurile gurii alunecară dușmănos. M-am uitat să văd dacă nu cumva din tavanul recepției plouă.

–       Bună dimineața…

–       Frumos azi, încercai o mică schemă.

–       …

–       Hmm, hmm, îmi dresei vocea. Aș vrea să vă las cheia de la cameră, zic, întinzând cardul magnetic împreună cu cartonașul pliat în care o primisem.

–       Ce cameră ați avut?

–       214, zic, cum scrie și pe plic.

–       Puteați s-o puneți și în alt plic, îmi răspunse în doi peri și-o mară. Ce-ați consumat de la mini bar? N-am de lucru, mă mănâncă limba și-i răspund tot zâmbind,

–        Tot.

Pleoapele explodară!

–       !!!???

–       Glumesc, zic repede, așa cum m-a învățat un prieten. Când te joci cu chibritul pe lângă fitilul omului este bine să sufli repede, dacă mai ai timp și nu e prea scurt. Fusese scurt.

–       Aveți chef de glume cam de dimineață!

–       Eh, ce să fac, zic și eu. Pleoapele se întorseseră către un monitor în care căutau cu insistență ceva. După vreo 30 de secunde abandonară monitorul întorcându-se spre mine pentru a-mi comunica sentința,

–       Este în regulă.

Am răsuflat ușurat. Eram liber să mă întorc în comunitate. Computerul fusese de partea mea și îmi dovedise nevinovăția. Am plecat amuzat, cu ochii la lumina limpede a dimineții de toamnă și gândindu-mă la următorii clienți care-i vor umple cu bucurii ziua. Și viceversa.

Din întâlnirile pe care le-am avut cu specia pomenită mai sus am desprins câteva clișee de identificare. Cu gândul că v-ar putea fi de folos pentru a aborda în mod cuvenit interacțiunile cu ei le redau în continuare.

M-am apucat și eu de … dar…

N-ai cum să…pentru că…

Te-ai gândit ce faci dacă…?

A trebuit să…cu toate că eu voiam să…

Teoretic așa o fi dar…, sau formula mai brutală, Teorie!

Ca să faci asta ar trebui să… și n-ai cum.

Asta poate merge la alții care…, la noi…

Românii sunt… . Aici nu urmează niciodată ceva de bine.

Au mai încercat și alții și n-ai văzut ce-au făcut?

Costă.

E prea scump.

Ia mult timp.

E greeeeu…

Închei cu promisiunea de a reveni cu amănunte despre mediul de viață al acestor făpturi care uneori ne colorează în mod neașteptat viața.

Chipurile invidiei

În avionul cu care veneam de la Roma săptămâna trecută a urcat o persoană nervoasă. Sunt multe motive care i-ar putea face pe oameni să-și ia nervii după ei la bord, mai ales că pot fi trecuți fără probleme prin razele X. Pasagerul arăta să fie o fire foarte generoasă în privința propriilor păreri, chiar dacă limbajul în care le împărțea ar fi putut trezi amintiri celor cu armata făcută, așa că ceilalți călători au aflat cât ai clipi care era rețeta acelei salate emoționale. Durerea era datorată faptului că unii dintre pasageri aveau bagajele mai mari decât ale domniei sale! Ei și? Păi da, dar pe dumnealui, personalul aeroportului îl încasaseră cu 50 EUR pentru un surplus de kilograme al bagajului de cabină. Intrat în avion, din ochi trăsese concluzia că musai, multe dintre bagaje ascund fiecare valoarea a mulți euro care cum-necum vor fi rămas în buzunarele stăpânilor lor în loc să fie, precum ai lui, donați șacalilor de la aeroport. Motiv întemeiat de circ!

Lăsând la o parte subiectivitatea argumentului să ne uităm la sentiment. Atunci când cineva are, este sau devine ceva ce un altul deocamdată doar își dorește, se spune că acesta din urmă poate deveni invidios. În cazul de față zarurile erau aruncate, pasagerii descurcăreți rămăseseră cu banii în buzunar. Dacă tot nu mai poate fi dat nimic înapoi măcar de banii dați să-mi fac de cap și să-i enervez și pe ceilalți. Pe pasageri să-i fac să se simtă cu mâța-n sac, pe membrii echipajului ca și cum ar fi ultimii oameni de pe pământ, adică de fapt din aer. Nu știu în ce măsură a reușit, însă știu că s-a ales cu un final warning, ultimul sfat prietenesc pe care-l mai dă turbulenților comandantul aeronavei înainte de a chema poliția.

Invidia, că despre ea este vorba, rezidă în comparația a două stări, una a ta, cealaltă a celorlalți, unul sau mai mulți.

Odată apărută, filmul poate avea diverse continuări, în funcție de scenarist și de buget.

Varianta 1. Nu pot să fac nimic. Și dacă mă gândesc mai bine, ce treabă am cu ceilalți? Acesta este scenariul cu happy end. Singurul. Plapuma mea este asta, așa că acum mă ghemuiesc mulțumit, cum pot, sub ea. Ce-o mai fi, om mai vedea mâine. Nu sunt însă mulți cei care pot săvârși asta. Este însă cea mai sănătoasă așezare și pe termen mai lung duce la inhibarea invidiei și la înlocuirea ei cu mulțumirea dată de rezultatele proprii. Cei care reușesc asta sunt și cei care pot trăi sentimentul câștigului împreună.

Varianta 2. Nu pot să mai fac nimic. Nu pot pentru că întotdeauna m-a găsit ghinionul, oriunde am încercat să mă ascund de el. Și o să mă mai găsească. De fapt el e deja acolo când eu încerc să mă ascund. Mă așteaptă. O latură bună a acestei variante este că durerea acută durează puțin. Odată trecută se reinstalează tristețea cotidiană. Cu timpul această variantă poate degenera în ceea ce urmează mai jos.

Varianta 3. Lasă că-ți arăt eu! (-). Ți-a ieșit? Să vezi cum e să-ți iasă și pe nas. Asta se întâmplă atunci când diferența nu este văzută ca fiind surmontabilă și nici suportabilă și se trece la eliminarea ei prin scădere. Povestea caprei. Anumiți reprezentanți ai guvernului par seduși de această variantă, alții, tot ai guvernului, par sedați, pentru a pune mâna pe mai mulți bani de la contribuabili încurajând cetățenii să devină agenți fiscali ai statului. O variantă a variantei este Miorița însă în interpretarea celorlalți baci, presupunând scoaterea din joc a actorului principal.

Varianta 4. Lasă că-ți arăt eu! (+) Plusul vine de la faptul că eliminarea diferenței va fi făcută prin adaos. În esență nu pare chiar rea la prima vedere pentru că trezește în oameni acțiunea. Te uiți în stânga, în dreapta, vezi ce fac alții, înveți ș.a.m.d. Evident că pentru asta e nevoie să te simți în stare. Aici apare unul dintre pericole, cel al autoevaluarii eronate. Băncile și companiile de leasing vor fi întotdeauna la îndemână să te ajute cu diferența însă responsabilitatea asumării creditelor este în primul rând a beneficiarului lor. Săptămâna trecută guvernatorul Băncii Naționale tocmai ne anunța că restanțele la credite au atins alt nivel record. Și nu am vreun motiv să cred că concursul s-a încheiat. Mai este o scenă din acest film care trebuie urmărită. Să spunem că socotelile sunt bune și rezultatul va veni. Însă în tot timpul ăsta în care te zbați, ceilalți nu stau. Dacă stau, nu vor sta alții și povestea se reia și se reia de la început, totdeauna existând o diferență. Și atunci te poți întreba dacă ăsta este cel mai bun scop cu care ți-ai putea petrece viața, acoperind diferențe.

Tot despre rezultate este vorba dar este esențial care este semnificația lor pentru cel care le obține. Cu ele, obținându-le, ajung pe cineva din urmă sau ajung mai aproape de ceea ce pot fi. 

Două jumătăți de minte

O mamă și un băiețel de vreo cinci, șase ani se îndreptau spre îmbarcare pe aeroportul din Munchen. Până a-ți ocupa locul în avion trebuie să treci prin bineștiutele controale care le dau celor răspunzători de siguranța zborului liniștea că în avion este cine trebuie și așa cum trebuie. Cei doi se aliniaseră în așteptare la una dintre porțile la care se verifică, cu acele mașinării pătrunzătoare, ce ai în bagajele de mână. După 11 septembrie 2001 anumite lucruri pe care pasagerii le puteau lua cu ei, unele chiar de strictă necesitate, cum ar fi banala sticlă de apă, au devenit prohibite la bord, iar dacă din neștiință sau neatenție stăruiesc în bagaje, sunt sursa unor mici episoade care tulbură rutina lucrătorilor dar și tihna călătorilor. Mamei și odorului le veni rândul să-și depună bagajele de mână pe banda care, mânuită de oamenii de la control, urma să le ascundă pentru câteva secunde într-un mic tunel, ca ochiul electronic să scotocească prin ele fără să le atingă. În acest timp, ei trecură prin poarta care simte dacă vrei să duci cu tine alte obiecte metalice decât cele din bagaje. Ce-ar fi trebuit să urmeze ar fi fost ca cei doi să-și ia bagajele și să-și continue drumul către următorul control. Însă ceva se întâmpla pentru că bagajele întârziau mai mult. Ochiul se încruntase găsind ceva neașteptat. La celalalt capăt al benzii aștepta un domn de vreo cincizeci de ani care părea destul de relaxat pentru importanța muncii pe care o presta.

Luă geanta o puse alături pe o masă și i se adresă doamnei:

–       Vă rog să deschideți această geantă. Doamna se conformă imediat deschizănd fermoarul genții. Bărbatul băgă mâna în geantă și scoase un borcan de iaurt care depășea ca volum cei 100 de mililitri acceptați.

–       Ce este acesta? întrebă agentul de parcă s-ar fi așteptat ca mama să-i răspundă că este un borcan cu trotil. Mama puțin stânjenită dar suficient de sigură pe ea îi răspunse:

–       Fiul meu este alergic și de aceea nu-i dau în timpul zborului mâncarea de la bord deoarece nu știu ce conține așa că i-am cumpărat un borcan de iaurt.

–       Este un iaurt special? continuă bărbatul interogatoriul, privind-o în ochi pe doamnă dar și ridicând puțin din sprâncene, cu un aer pacifist.

–       Nu, răspunse doamna. L-am cumpărat de la supermarket. Bărbatul păru dezamăgit de răspuns de aceea continuă, de data aceasta fără a o mai privi în ochi pe femeie ci țintind undeva pe lângă ea, pe peretele din spatele ei,

–       Vă mai pun o dată întrebarea. Este un iaurt special? spuse acesta mai rar și mai apăsat. Femeia zâmbi ușor și răspunse calm și sigur,

–       Da este un iaurt foarte special, singurul pe care fiul meu îl poate mânca. În timp ce băga la loc în bagaj borcanul de iaurt domnul zise,

–       Foarte bine, văd că învățați repede! Să aveți un zbor plăcut!

Un om înțelept se abătuse, într-una din cele mai stricte țări, de la una dintre cele mai stricte proceduri.

În lumea celor care studiază funcțiile și funcționarea creierului se vorbește despre specializarea celor două emisfere anatomice. În mare, emisferei stângi îi sunt atribuite sarcini care cer exactitate, celei drepte acțiuni care presupun mai degrabă o vedere de ansamblu, aproximativă. Între cele două emisfere există o punte (corpus callosum) care permite schimbul de informații. Activitatea de la aeroport implică mai mult activități de emisferă stângă. Să fie documentele în ordine, să  se respecte procedurile etc. Și totuși acel om acționase în spiritul unui echilibru remarcabil dintre cele două.

De câte ori, dacă nu cumva chiar pe zi, nu suntem în situația, de a lua decizii care să implice alți oameni, clienți, colegi, pe cei de-acasă și față de care să simțim nevoia de a fi ori foarte raționali fiindcă așa spun procedurile sau de a fi subiectivi din punct de vedere emoțional fiindcă la mijloc este o legătură afectivă?

Aceasta este una dintre predicile inteligenței emoționale, înainte de a lua o decizie gândește-te bine dacă rațiunea și emoțiile nu încearcă pe alocuri să se orbească una pe cealaltă și caută răspunsul care să le împace pe amândouă.

Omul contractual

În 1996 am venit să lucrez ca cercetător științific în București. Cu puține excepții, până atunci nu prea fusesem dus de-acasă, în sensul bun al expresiei. Întâlnirea mea cu Bucureștiul a fost rugoasă și voi scrie odată despre asta.

Una dintre amintirile marcante dar și cu o anumită greutate teoretică s-a petrecut într-un vagon de tramvai. Într-o zi mă întorceam de la birou cu unul dintre acele frumoase tramvaie cehoslovace pe care le mai poți vedea și astăzi circulând ca noi prin Praga.  Îmi găsisem un loc în spate. Îmi placea să mă uit pe geamul de dinapoi cum după o zi lumea rămâne în urmă ca și cum aș fi mers cu o trăsură a timpului trasă de niște cai obosiți. O plăcută metamorfoză a spațiului în timp. Deodată în spatele meu am auzit niște răsuflături mai apăsate și o voce oțărâtă îmi întrerupse călătoria temporală. Stai așaaa…! Unde vrei să te mai duci? Întorcându-mă am înțeles iute scena care se juca lângă mine. O binecunoscută haită de controlori încolțise un flăcăuaș blond, de vreo douăzeci de ani, cu pielea albă și părul vâlvoi. Hăitașii, cu privirile superioare și reci, păreau a fi dus la capăt una dintre rutinele care le dădeau zi de zi sensul ființei. Tânărul nu era în largul lui, în nici un caz după felul în care le evita privirile. De ce fugi!? Ai bilet? zise hăitașul mai răsărit. Reflexul meu anticipativ formulă instantaneu în minte, în locul băiatului, sunetele monosilabice pe care acesta urma să le emită în secunda următoare. Nu. Văzând totuși că secunda trece și debutul nu pare să fie consonantic am devenit mai atent iar ce-a urmat mi-a răsplătit mai mult decât meritat efortul. Ăăă… nu prea am… Am pufnit în râs! Genial! Unei întrebări ermetice, omul încerca să-i dea un cep. Firesc că unui asemenea răspuns i-a urmat și o replică la același nivel intelectual. Ce-i aia nu prea am!? întrebă șeful uitându-se tâmp la ceilalți membri ai țarcului. Adică, nu prea am, își reafirmă suspectul condiția. Nu știu cum s-a încheiat povestea pentru că-mi venise debarcarea dar am plecat amuzat de dialogul la care fusesem de față.

“Nu prea” este transpunerea în limbaj a unui model de gândire și comportament, unul bazat pe aproximare. Spre exemplu,

–      La cât ajungi acasă?

–      Cam pe la șapte. Cu alte cuvinte îți dau o oră, cam pe-acolo, și te privește cât de mult crezi sau nu în ea.

Modelul acesta are ajunsurile și neajunsurile lui. Mai mult neajunsuri. Dintre puținele lui părți bune una ar fi că dă beneficiarului o coajă subțire de speranță asupra unei finalități. Dar în același timp, o persoană mai naivă ar putea, în baza unor cam, nu prea, aproximativ, în jur de, să-și facă mai departe socoteli de-a binelea. Și cum de obicei știm ce se întâmplă cu socoteala de-acasă și cu cea din târg e foarte probabil ca diferența dintre ele să ducă la iritare, nervi, frustrare sau alte simțiri înrudite. Cu timpul, fiindcă oamenii învață cine ești și ce ești, vor apărea surprize de la cei din jur. De ce ar mai crede cineva ce spui? De ce ți-ar mai da scadențe pe bune și nu unele prudente. Așadar, mai bine altceva.

Când ești în postura celui care primește, este mai gustos să știi ceva precis, concret, măsurabil. Când de exemplu cumperi un serviciu, ce-ai vrea să auzi de la furnizor, că va ieși cam așa sau că va ieși așa? Sigur că pot fi excepții dar depinde cât de mare este marja lui cam sau cât de predictibil ești ca să-ți permiți  și piruete (idiosyncrasy credit tratat de Edwin Hollander ). Mai degrabă îți surâde ideea unui contract decât cea a unei aproximări, acesta fiind cel de-al doilea model de comportament. Modelul contractual impune lipsa echivocului atât din propunere cât și din livrare. Dacă nu cumva chiar mai mult, cum zic oamenii din servicii, under-promise and over-deliver. Ți-am promis că-ți dau la cinci și sunt la tine la patru și jumătate.

Este vizibilă cu ochiul liber tentația standardului dublu sau a incongruenței dintre așteptări și obligații, dar nici nu este funcțională pe termen lung și nici nu face bine vreunei părți. Este o situație de tip “ia mai mult, dă mai puțin”.

Acest al doilea model, cel contractual, se poate exprima în toate tipurile de relații. În cele profesionale este chiar normativ ceea ce aparent ar trebui să pună ordine în lucruri dar asta nu-l face ca, la mica înțelegere, să nu fie grosolan de mult încălcat. Te las să faci o greșeală ca să am și eu dreptul la două. În relațiile personale este singura opțiune câștigătoare pe termen lung însă și aici este dezarmant de mult ignorat.

 

A fi o persoană contractuală este o libertate asumabilă, poate nu întotdeauna ușor de dus sau de păstrat, dar care îți croiește o haină elegantă, confortabilă și admirată.